redactia
Rari sunt privilegiatii sortii care pot declara oricand, la orice ora si cu mana solemn asezata pe inima, ca sunt pe deplin multumiti si impliniti de serviciul sau cariera lor.
Marea majoritate a furnicilor truditoare la program zinic, din Romania sau orice alt loc din lume, sunt departe de a fi fericite cu serviciul lor. Si au motive cu adevarat intemeiate.
Cu toate acestea, ambele categorii de “oameni ai muncii” sunt invitati sa-si arunce privirele pe urmatorul clasament. Dupa parcurgerea acestuia, sunt sigur ca vor urma clipe lungi de reflectie asupra prezentului, viitorului si chiar al rostului omului pe pamant…
Miner in minele de argint
In secolele trecute, argintul era mult mai pretuit si mai cautat decat este in prezent. Fascinatia pentru metalul alb din care erau faurite, candva, monede, ornamente pentru arme si mobilier sau cupe, potire si vase, era una deosebita.
Meseria de miner in minele de argint de odinioara, nu pare la prima vedere o ocupatie scabroasa, umilitoare, murdara sau periculoasa. Cu toate acestea, lipsa uneltelor mecanizate transforma cautarea argintului intr-o indeletnicire de care ar fugi orice individ din secolul nostru.
Minerii sapau direct cu tarnacoapele si scoteau minereul amestecat cu pamant in saci. Afara, copii, care erau selectati in prealabil dupa criteriul mainilor mici si abile, erau pusi sa scormoneasca mormanele de steril cu mainile goale pana gaseau fragmentele infime de argint.
In Antichitate, durata medie de viata pentru copiii pusi sa muncesca in mine, era de doar 3 luni de zile de la inceperea acestei activitati. Fapt care nu-i deranja deloc pe romani, de exemplu, deoarece atat adultii, cat si copii respectivi erau sclavi.
Baieteii cu varste cuprinse intre 4 si 7 ani erau coborati cu franghii in cele mai inguste si inaccesibile crevase, unde trebuiau sa culeaga sterilul cu degetele.
Stercorariul – colector de excremente
Roma Antica era celebra pentru sistemele sale complicate de canalizare; cu toate acestea, in ciuda metodelor avansate (pentru acea vreme) prin care se evacuau excrementele locuitorilor Cetatii Eterne, multi romani nu aveau acces la ele deoarece fie locuiau pe colinele unde nu se putea face canalizare, fie erau prea saraci pentru a plati serviciul sanitar.
Chiar si cei care isi permiteau canalizare personala, nu o alegeau intotdeauna cu bucurie, deoarece experienta demonstrase ca labirintul de galerii adapostea cohorte de sobolani, iar mirosul fecalelor care balteau sub casa cetateanului Romei era deopotriva insuportabil si persistent.
Intr-o astfel de situatie, solutia venea sub forma lui stercorarius, primul „cacanar” patentat in istorie. Slujba acestuia era aceea de a bate de doua ori pe zi la usa cetatenilor, cu scopul de a colecta intr-o galeata mare, fecalele produse de acestia in ziua respectiva.
Dupa efectuarea scarbosului troc, stercorariul isi conducea linistit caruta ticsita cu butoaie doldora de excremente spre periferia Romei.
Acolo, la portile orasului, stercorariul era asteptat de taranii din imprejurimi care cumparau excrementele la pret bun pentru a le folosi apoi drept ingrasaminte pe deplin organice pentru culturile lor de legume si cereale.
In ciuda indeletnicirii deloc onorabile pentru standardele noastre, istoria ne relateaza ca multi erau aceia care se inghesuiau pentru o slujba de stercorarius, oferindu-se deseori mite substantiale pentru ocuparea „pestilentialului” post.
Urinatores – scufundator cu vezica… slaba
Tot istoria ne aduce marturii despre o tagma demult disparuta, aceea a urinatorilor. Acestia erau, la origine, scufundatori la adancime mare, in apele care scaldau orasul Ostia.
Scufundatorii se echipau cu un vas umplut cu aer si atasat la centura pentru a se alimenta in timpul plonjarii in adancuri; de asemeni, intotdeauna aveau legate greutati de plumb, pentru a ajunge cat mai repede la adancimea dorita.
Sarcina lor principala era aceea de a cauta materiale rare de constructii. Datorita faptului ca scufundatul fara echipament modern provoaca o presiune imensa in zona abdomenului, acesti temerari muncitori urinau in mod excesiv, mult mai mult decat ceilalti oameni, de unde li s-a tras si numele.
Meseria era foarte riscanta, dar castigurile financiare se prezentau atat de mari incat multi dintre urinatores deveneau cetateni influenti ai Romei, dupa momentul in care se retrageau.
Caraus de lectica
Carausul de lectica era, dupa cum ii spune si numele, un sclav obligat sa ridice si sa transporte femei de neam nobil sau, mai tarziu, chiar barbati, in lectica. Era o slujba dificila, extrem de solicitanta din punct de vedere fiziv si periculoasa, care implica, deseori, urcatul si coboratul pe scari cu lectica pe umeri.
Carausii erau obligati sa se imbracace cu haine pretioase, impodobite cu numeroase ornamente (total neconcordante unei asemenea activitati), pentru a evidentia si cu aceasta ocazie luxul si bogatia stapanilor.
Mai tarziu, lecticile au inceput, de asemenea, sa fie impodobite cu ornamente si echipate cu ferestre, ceea ce le sporea considerabil greutatea. Documentele vremii relateaza ca transportul cu lectica, in ciude emfazei sale, era unul destul de incomod, multi patricieni si senatori plangandu-se de stari asemanatoare raului de mare, datorate cel mai probabil leganatului continuu din timpul deplasarii.
Indeletnicirea a supravietuit pana de curand sub forma unui grup de oameni care carau pe umeri Papal Sedia Gestatoria (tronul pentru deplasarea papei). Sedia a fost folosita pentru ultima data in anul 1980, dar tot mai multe voci de la Vatican sustin reintroducerea sa.
Gymnasiarch – ingrijitor personal pentru atleti
In perioada Greciei Antice, gymnastiarch-ul avea un program de lucru incarcat in fiecare zi. Era, evident, perioada marilor intreceri olimpice, cu mii de atleti si razboinici care asudau din greu.
Gymnasiarch-ul trebuia sa unga cu ulei, sa stearga de transpiratie si murdarie, sa maseze si sa scarpine atletii dupa epuizantele lupte si sesiuni de ridicat greutati din gymnasium.
Cu toate ca gymnasiarchia se incadra ca o meserie murdara prin definitie, pozitia era una foarte cautata, fiind accesibila, in special, cetatenilor greci bogati. In plus, ocupatia de gymnasiarch era considerata drept cea mai respectabila indeletnicire filantropica din orasele-state grecesti.
Pentru a te califica, trebuia sa ai intre 30-60 ani si o posibila clientela bogata. Unul dintre beneficiile ocupatiei era acela ca purtai tot timpul cu tine un bat cu care aveai voie sa-i bati serios pe toti adolescentii care se comportau necuviincios si sfidau regulile din gymnasium.
Cititor si sculptor de blesteme
Pe vremuri, cand nu exista hartia, blestemele lungi, intortocheate si teribile, erau scrise pe bucati mari de… plumb. Apoi, placile de plumb erau fixate, prin intemediul cuielor, in altarele sau pe peretii templelor.
Individul care se ocupa de bizara misiune trebuia sa stea in fiecare zi in fata templului si sa retina cu sfintenie toate plangerile si blestemele clientilor sai, care plateau suma necesara transcrierii grozaviilor in plumbul moale.
Multe astfel de placi s-au pastrat pana in ziele noastre, prin urmare avem o imagine a nadufului care rabufnea, deseori, in activitatea cotidiana a Romei Antice.
Iata cateva exemple: „Sa fie legate toate membrele si tendoanele lui Victorius, vizitiul ticalosilor de la Echipa Albastra! Caii cu care va concura – orbeste-i sa nu poata vedea si rasuceste-le sufeltele si inimile sa nu poata respira”.
Sau „Vreau ca ticalosul de Titus, care imi datoreaza bani de 20 de ani, sa moara in chinuri groaznice. O, voi Zei ascultati-ma! Tu, Jupiter, fa ca intr-o buna zi acest gunoi sa se inece la masa sau sa ajunga sclav in arena, iar eu sa vad cum il sfasie leii in Colosseum!”
